Suntem incoltiti de lucruri urgente in fiecare zi, si astfel, de multe ori pe cele importante nu ajungem sa le facem. Einstein Albert spunea: „O perfectiune a mijloacelor si o confuzie a telurilor par sa caracterizeze epoca noastra.” Trebuie sa recunoastem ca multi dintre noi avem probleme cu prioritatile. Da, pe primul loc ramane relatia personala cu Dumnezeu, apoi relatia cu familia, apoi serviciul, lucrarea lui Dumnezeu si celelalte.

De multe ori in familie intervin urgentele, si pe cele importante le tot amanam. Edwin Louis Cole, un pionier al lucrarii cu barbatii (Editura Apollo a publicat mai multe carti scrise de acest autor, carti ce se studiaza in prezent in mai multe grupuri de barbati din Timisoara, Cluj, Sibiu, Baia Mare, Satu Mare si multe alte localitati din tara), spunea ca este bine ca, o data la doua, trei luni, sa „evadezi” cu partenerul de viata doua, trei zile din rutina si graba zilnica, pentru un timp special acordat celuilalt. El recomanda aceasta practica cand ajunsese deja la circa cincizeci de ani de casnicie. Probabil ca a inteles acest principiu la o varsta apropiata de momentul in care l-a recomandat, sau poate l-a practicat toata viata!? Stiu ca suntem maestri in a inventa scuze si vom spune ca este posibil sa faci aceste iesiri daca iti permite bugetul sau daca n-ai copii. Problema nu o constituie lipsa finantelor, ci incapacitatea de a hotari prioritatile. Ceea ce vreau sa subliniez este faptul ca relatia dintre soti este prioritara relatiei parinti-copii. Da, asa trebuie sa fie, asa a randuit Dumnezeu. Copiii sunt darul lui Dumnezeu - mostenirea Lui incredintata noua, parintilor, insa doar pentru o vreme. Dupa douazeci de ani in care investim in copii, ii educam si ii initiem, conform Proverbe 22:6[1], ei pleaca. Fetele gasesc un „Fat-Frumos”, si baietii o „Ileana Cosanziana”, apoi isi formeaza un nou camin. Asa este biblic: „De aceea, va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa, si se va lipi de nevasta sa, si se vor face un singur trup.“ (Genesa 2:24).

In unele familii, dupa plecarea copiilor, casa ramane goala. Parintii, acum la o varsta onorabila, dupa 20-30 de ani de casnicie, nu se mai regasesc. Ei au investit totul in copii. Necazul mare este ca acesti parinti pacatuiesc a doua oara si, pe langa faptul ca nu si-au cunoscut si recunoscut prioritatile pana acum, straini fiind unul de altul, se duc in familia nou-infiintata si nu-i lasa sa se „lipeasca” pe cei doi proaspat casatoriti. Este gresit, sau poate ar fi mai bine sa scriem: este pacat, sa-ti schimbi prioritatile. De multe ori aud ca, dupa venirea unui bebelus in casa, unul dintre parinti paraseste dormitorul pentru noul-nascut. E trist ca aceasta situatie persista in unele cazuri ani de zile, si relatia sotilor se raceste fara ca acestia sa-si dea macar seama. Uneori, unitatea de care vorbeste Scriptura nu se mai realizeaza niciodata intr-o astfel de familie.

Este gresita conceptia ca un copil uneste o familie. Daca eu stau cu sotia mea impreuna si o rabd doar pentru ca am copii cu ea, sau nu divortez pentru ca nu vreau sa-mi fac de rusine copiii, atunci liantul casatoriei noastre este fragil. Eu stau cu ea pentru ca o iubesc, si aceasta iubire creste cu trecerea anilor, ea devenind tot mai valoroasa pentru mine. Copiii sunt lumina ochilor nostri; ii crestem, ii iubim, le transmitem mostenirea noastra spirituala si relatia noastra cu Dumnezeu si ii vom ajuta, intr-o zi, sa se desprinda de noi, pentru a se lipi de viitorul sot sau sotie.

O alta conceptie gresita in cultura romaneasca este aceea ca mama creste copiii, iar tatal aduce banii acasa. Scriptura pune accent pe rolul fiecarui parinte de a creste copiii pentru slava lui Dumnezeu. Tatal nu este responsabil doar sa castige bani, doar sa ofere un adapost, doar sa intretina si sa disciplineze, ci, in acelasi timp, are rolul ca, impreuna cu mama, sa gandeasca din perspectiva copilului pentru a-l intelege, pentru a initia cu el activitati prin care exemplul personal sa fie demn de urmat.

Acest lucru este mai important cu cat stim ca ei isi vor aminti mai mult de experientele si activitatile pe care le-am facut impreuna, decat de ideile noastre. Copiii nu vor pune in practica cuvintele parintilor, ci faptele lor, sau mai degraba experientele avute impreuna. Rolul parintelui este acela de a-i iubi neconditionat, de a-i incuraja, de a le alunga orice teama (nu de a-i speria cu baba-cloanta, bau-bau, lupul, etc), de a le inspira adevarul pe care il traiesc la randul lor, de a le vindeca rani, de a le acorda timp –cel mai bun timp–, de a le transmite acel spirit ce isi are sursa in Dumnezeu. Aceasta este cea mai mare mostenire si investitie pe care o putem lasa copiilor nostri.

Asadar, copiii sunt mostenirea lui Dumnezeu incredintata noua. Psalmul 127:3 afirma: „Iata, fiii sunt o mostenire de la Domnul, rodul pantecelui este o rasplata data de El.“, insa relatia partenerilor de viata este prima prioritate a familiei; eu si Dumnezeu -in primul rand-, apoi eu si partenerul meu de viata, cu care am facut legamant inaintea lui Dumnezeu. De-abia apoi copiii nostri, care ne-au fost incredintati sa ii crestem in frica si ascultare de Dumnezeu.

Ordonati-va prioritatile dupa tiparul divin!